Postări
Odaia din faţă era încetu’ cu încetu’ cufundată în lumina răsăritului. Soarele parşiv el aşa, îşi strecura lumina prin orice găurice pe care o găsea. Făcu el cum făcu şi reuşi să-şi întindă o rază oblu pe faţa lu’ Irimie.
Vădit deranjat de nesimţirea soarelui, Irimie zîse:
-Doamne, ce-ai cu mine Doamne? Nu m-am rugat io la Tine cân’ am făcut casa că fac orice numa geamu’ de la odaia un’e dorm eu să nu bată soarele dimineaţa? Ş-am calculat noi cu tata fi-iertat ş-am făcut planuri peste planuri şi tot neom am ajuns. Şi mă doare şi măsaua asta de minte....fi-i-ar numele de râs să-i fie, zîse Irimie tânguindu-se şi zvârcolindu-se ca pe patu’ de moarte.
Durerea de măsa îi ai mai curvă durere care-l poate apuca pe om. Te chinuie cu zâmbetu’ pe buze şi te sfredeleşte până la creieri. Te calcă în picioare şi îţi distruge orice fărâmă de autocontrol şi demnitate pe care o ai. Dejaba încerci să fugi de ea că te găsăşte şi în fundul dulapului.
O astfel de durere avea şi Irimie în dimineaţa asta. De la Azor îi venii însă alinarea, pentru că Azor dădea târcoale glăjii cu ghinars....
-Mă Azor mă, bată-te norocu’ de căţăl dăştept...vin’ să te pupe tata.
Bucuros din cale afar’ trase o gură de ghinars. După un sfertuc parcă mai amorţise şi măsaua. Dar numai ca să îl tortureze iar cu forţe reînnoite. Pentru că ardelenii îs oameni deştepţi şi pentru că Irimie era ardelean, prin urmare musai şi deştept, el o realizat că asta era o situaţie în care nici religia, nici băutura nu te ajută...îi mai rămăsese familia. Aşadar el porni cu paşi repezi pentru el, dar înceţi chiar şi pentru un melc, spre casa fratelui său Dragomir.
-Drago!!!!!!!!!! Mă Drago mă ieşi oţârucă mă!! strigă Irimie încă de la poartă.
-Care-i mă? Un’e arde? Ieşi Dragomir în izmene, scărpinându-se ca pe la Ghinerea.
-Îs io mă, fratitu, Irimică. Ia-n ieşi mă să-ţ vorovesc ceva!
-Da’ care-i baiu mă frăţică? Ce zbieri mă aşe că trezăşti pruncii mă şi te-omoară Măria.
-Mă doare măsaua aia de minte de nu mai poci gândi....
-Las’ mă că nu-i aşe mare bai. Tu oricum nu te prea ocupai cu sportu’ ăsta.
Şi râdea Dragomir cu gura până la urechi de-l dureau foalele.
-Nu mai rîde mă!! Fie-ţi milă şi scoate-o pe netrebnică.
-Bine mă mucea, stai să aprind lampa să-ţi luminez ceriu gurii. Deschide gura...Pfuai..tu aşe de dimineaţă ai beut mă Irimică? Să-ţi fie ruşine.
-În loc de medecament mă să mai uit de durere. Lasă dojana şi te grăbeşte de mă ajută, zîse Irimie cu lacrimi în ochi.
Dragomir nu mai lungi vorba, că de, vorba multă îi sărăcia omului, şi plecă să aducă cele trebuincioase. De înturnat se înturnă cu un cleşte de cuie şi cu o fele de ghinars. Îi dădu lu Irimică să bea oţâră ş-apoi fără să ezite îi prinse măsaua ticăloasă şi trase bărbăteşte, smulgând-o.
-Gata mă...te-am salvat de la moarte, zise Dragomir.
-Mulţam mă, să trăieşti...tu trebuia să te faci doftor sau dinţar, că tare mai eşti bun să alini suferinţa oamenilor, zise Irimie, vădit uşurat
Şi după ce-i mulţumi încă o dată fratelui său plecă încet spre casă ţinând în mâna sursa nopţilor lui albe.
Numai bine, rău la nimeni,
miercuri, 21 aprilie 2010
