La noi în Ardeal

“Mi-au explicat că lumea-i rea
Si viaţa-i grea şi tre' să fac cumva ceva
Mi-au spus ca odată şi-odată se duc
Şi tre' să mă agit, că tre să mă lupt”

Astea după cum probabil ştiţi şi voi îs versuri dintr-un cântecaci de Guess Who. La tăţi ne-or zîs părinţii să învăţăm, să facem pe dracu în patru să avem slujbe faine şi soţii aşijderea. Şi că să nu ne culcăm pe-o ureche,  pe principiul că nimica nu se obţine fără efort. Pe principiul că “cin’ se c.că şi nu jeme, n-o mai duce multă vreme”.

Şi îs unii care niciodată nu se mulţămesc cu ce au. Vor tătdeauna mai mult. Fug tătă viaţa după idealuri pe care după ce le ating nu au timp să se bucure de ele pentru că fuga lor nu se gată niciodată..ei deja îs în urmărirea unui nou ideal. Îs dispuşi să rişte orice numai ca să simtă ei că luptă pentru ceva.

Mai îs unii care or avut o primă slujbă platită prost şi deşi trebuia să fie doar un punct de plecare devine slujbă permanentă, plafonându-se astfel. Unii, odată ce ating un prag pe care vroiau să-l atingă, de exemplu salariu de n sute ron, nu mai incearcă să avanseze. Şi asta-i tăt o plafonare.

Dacă îi vorba despre bani, îi clar că-i mai bine să faci parte din prima tabără...dar un mod de viaţă nu se rezumă doar la un domeniu...Şi atunci ce faci? Dar dacă îi vorba despre femei?

Unii întâlnesc câte-o fată de serie. Mediocră...nu-i prea deşteaptă, dar îi ascultătoare..nu-i genu de femeie după care pretenii tăi vor întoarce capul, nici tu de altfel. Nu-i genul de femeie din cauza căreia să nu poţi dormi noaptea sau care să te fascineze. Dar na....nu poţi să fii şi cu p.l. în cur şi cu sufletul în rai. Şi noi ca popor creştin ce sîntem tindem să alegem întotdeauna raiul, cumintele. Cu toate astea o să te uiţi după tipele drăcoase, cu spirit liber, cu un comportament pe care pretena ta nu l-ar afişa niciodată. Dar o să te mulţumeşti cu ce ai, argumentând cu scuze pe care nici tu nu le crezi şi o să te multămeşti cu varianta sigură. Asta nu e tăt plafonare?

Alţii au marele noroc de a fi iubiţi de o femeie. Necondiţionat, chiar dacă ei între timp poate că s-or îngrăşat. Cu tăte astea ei nu se mulţămesc cu ce au şi de câte ori au ocazia calcă strâmb şi nu le pasă că o rănesc pe aia care-i iubeşte. Mai îi bine să nu te plafonezi? Mai îi avansarea continua o metodă viabilă?

Ce-i de făcut? Viaţa îi mult prea scurtă ca să guşti din tăte plăcerile ei aşe că nu-ţ permiţi să pierzi prea mult timp cu un lucru. Dar viaţa totodată îi unică, îi "numa o dată" aşe că nu-ţi poţi nici permite să stai prea puţin la un lucru care îţi place.

Şi atunci? Voi ce alegeţi? Plafonare sau fugă continuă?

Numai bine, rău la nimeni,