La noi în Ardeal

poză luată de la nea Goagăl

  

Afară-i noapte…. Peste tot şi peste toate se lasă tăcerea, întunerecul. Oamenii se retrag încet, încet acasă, trăgând zăvorul în urma lor. În cameră întunerecul îi alungat de lumina palidă a lampaşului care arde chibzuit petrolul. Soba aruncă fulgere de lumină prin plita crăpată demult. Ar repara-o bătrâna ce stă pe laiţă da’ nu mai poate...şi copiii nu vin numa’ când îi sărbătoare. 

 Afară pe înaltul ceriului domneşte luna plină...ah luna!! Vara cumpănită a Soarelui, martoră a atâtor poveşti de dragoste şi de partide de amor furişate. Atât de lăudată de poeţi ca sfetnic, ca tăinuitoare, ca protectoare a iubirii. 

 Doi tineri, un el şi o ea şed pe bancă. El îi în vacanţă la bunici, iar ea de prin partea locului. Frumoşi amândoi...el îl plagiază pe Eminescu, luând în numele lui versurile marelui poet. Ea îşi dă seama de fapta băiatului da’ îl place şi îi face jocul. Se preface uimită de talentul lui. Zâmbeşte divin şi-l roagă să-i mai spună despre noapte, despre lună şi despre iubire.. 

 Departe vântu’ duce prin frunzele copacilor rugăminţile băiatului: hai iubito să plutim cuprinşi de farmec, sub lumina blândei lune, vântu-n trestii lin foşnească, unduioasa apă sune! 

 Magia cuvintelor lui de iubire poartă luna în codrurile cele mai dese şi întunecate, în bârlogul fiarelor şi în inima vânătorilor şi a ciobanilor. Natura întreagă freamătă la vestea unei noi iubiri.