La noi în Ardeal

La noi în Ardeal nu ne prea încurcăm cu războaiele. Ca să porneşti un război trăbă să te agiţi, să fii mai rapid ca duşmanu’, să laşi muierea acasă şi să porţi aceleaşi izmene vreme de un an. Or lucruri de astea nu se fac nici în ruptul capului. Mai bine şedem cu pruncii şi fomeia la noi în ogradă cujetând la nemurirea sufletului.......altora. Oltenii şi miticii îs probabil mai pricepuţi la lucrurile astea, dar noi ba.
Americanii în schimb...Tulai Doamne! Să nu care cumva să nu fie oţârucă ceartă pe undeva pe lume că hop sar şi ei la bătaie. Ş-apăi aştia nu-s ca turcii să vină la bătaie cu cuţîtele, ei vin cu tăt felu’ de drăcovenii care mai de care. Să te ferească bunul Dumnezeu.
Am scris asta pentru că acum am terminat de văzut un tribut adus umanului. Nu un film, o capodoperă. Numele i l-am uitat deja, povestea însă nu. În fond cu atât rămânem din viaţa asta…….cu poveştile. Iar aici era descrisă povestea unui fotograf de război care împreună cu un coleg si totodată bun prieten or plecat într-o zonă de razboi din lumea araba. De întors s-o întors numai fotograful fără prieten, şi şi ăsta numa’ jumate din ce fusese odată.
Motivul? Războiul.Uşor de pornit, greu de stîns, asemănător unui incendiu. Mor mulţi oameni care nu au avut nici o legătură cu pornirea incendiului , dar or avut proasta inspiraţie sa fie acolo cand o avut loc.
Nici ăia care supravietuiesc nu-s aşa de norocosi precum ai crede: “Uite ăia or murit..tu nu! Eşti norocos că ai scăpat!”, spun unii. Ăia mănâncă căcat, zic eu. Habar n-au cum îi să trăieşti cu cicatrici si coşmaruri tot restul vieţii. ..Să-ţi vezi prietenii murind. Şi nici eu…am fost protejat de circumstanţe şi de mass media, manipulat să cred că razboiul îi justificat prin patriotism sau îi glorios.
Dar nu e nimic bun în el, nimic. La finalul filmului am vrut sa plâng, sa plâng pentru toţi parinţii ai căror copii or plecat pe front, toate femeile care lăsate singure în calea oştilor duşmane or fost violate, bătute, omorâte, sa plâng pentru toţi copiii rămaşi orfani sau pentru cei al căror tată era unul dintre ăialalţi..un individ pe care nu-l vor cunoaşte niciodată, deşi vor tânji toata viaţa, chiar şi în momentele de negare.
Niciodată, sub nici o circumstanţă nu trebuie sa uităm că războiul, opresiunea asupra altora , nu are nici o scuză şi nu merită început pentru nimic.
Am vrut sa plâng..sa rup hainele cumpărate de ai mei, dar nu am facut-o pentru că am uitat cum se plânge....aşa m-o învăţat societatea….sa nu arăt emoţii, sa nu arăt slăbiciune………sa fiu dur, de piatră. Mă gândeam: “Dacă nu am plâns nici cand o murit bunica, nu o să plang nici acum…..ce Dumnezeu? Îi numa’ un film”. Sau cel puţin aşa credeam, căci este mult mai mult.. Dar ăsta îs io, poate îs o cauză pierdută. Îmi place să cred insă că încă mai îs oameni cărora le pasă de năcazurile altora.
Aşa că vă intreb: Voi, voi mai ştiţi să plângeţi?

Numai bine, rău la nimeni,